De la titlu la final

De la titlu la final

Ți se propun un titlu și un autor. Te documentezi, citești, îți faci o părere despre subiect și stil, îți dai seama dacă ți se potrivesc sau nu. Hotărăști să accepți traducerea și, în scurt timp, te apuci de treabă.

Emoția din momentele acelea, frenezia și anticiparea sunt de neegalat. Descoperi pe rând cuvinte, fraze, imagini, nuanțe, o lume întreagă care ți se descoperă și așteaptă, la rândul ei, să fie descoperită altora. Te împrietenești cu personajele, cauți cuvintele cele mai potrivite care să le exprime bucuria sau supărarea, vezi în mintea ta peisajele și încerci să le descrii, la rândul tău, cât mai exact și pitoresc, te cerți și râzi odată cu eroii, lași tăcerea să se aștearnă și să stimuleze interesul cititorilor de mai târziu, urmărești cu sufletul la gură firul acțiunii și te străduiești ca scrisul tău să fie la fel de dinamic și antrenant ca al autorului.

Uneori, cuvintele vin parcă singure și se leagă armonios, alteori te poticnești, cauți, ștergi, reiei, până simți că-i bine. Uneori ai timp să traduci în voie, alteori sub amenințarea termenului-limită. Oricum ar fi, după un timp, finalul se apropie și știi că trebuie să dai un ultim lustru muncii tale.

Așa că recitești, îți place, nu-ți place, corectezi, cizelezi, privind totul mai detașat, „la rece”, cu un ochi critic, poate cel mai critic.

Și apoi… gata.

Asta e traducerea de carte, în doar câteva cuvinte. Și este foarte diferită de orice altă traducere, pentru că, pentru mine, cărțile au un statut aparte.

Sunt ca niște răsaduri pe care le pui cu grijă în ghiveci și le uzi zi de zi și ai grijă să stea la lumină și cu care vorbești, ca să se simtă iubite și să crească frumoase și sănătoase, până ce, într-un final, le dau florile, recompensa eforturilor tale.

Sunt ca niște copii pe care-i crești și-i îngrijești, cărora le dai ce ai tu mai bun, pe care îi privești făcându-se mari, până pleacă de acasă și se duc în lumea largă, unde te fac mândri de ei.

Sunt ca niște puzzle-uri răspândite pe covor, sau ca niște jocuri de scrabble, pe care tu le privești îndelung, le atingi, le simți, apoi le aranjezi în așa fel și-n așa ordine încât din piesele amestecate să iasă ceva concret, să le dai formă și culoare, să exprimi prin ele stări și fapte, să creezi prin ele sentimente și să provoci gânduri.

Cărțile nu sunt simple obiecte sau documente fără culoare, viață sau personalitate. Sunt ca niște ființe care se transformă și te transformă, în care lași o bucățică din sufletul propriu.

Și atunci, cum să nu le dai tot ce poți, cum să nu le răsfeți, cum să nu ai grijă de ele, de ce vor ajunge ele, cum să nu-i respecți pe destinatarii lor trimițându-le niște daruri frumoase? Cum să nu te apleci asupra fiecărui cuvânt, fiecărei nuanțe, căutând expresia potrivită și corespondentul natural? Cum să nu închizi capitolul sau cartea, având mulțumirea de sine și certitudinea că ai terminat, că e gata, că poate pleca mai departe spre lumina tiparului și rafturile librăriilor?

Share this post

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *