Ciudățenii de traducător

Ciudățenii de traducător

Nu știu dacă vi se întâmplă și vouă, dar eu am observat că am anumite „ciudățenii”, să le zicem, sau (neutru) „obiceiuri” sau (indulgent) „mici plăceri” atunci când traduc. Nu-mi aduc aminte exact când au apărut și nici măcar nu-mi dau seama dacă mi le-am detectat și inventariat pe toate, dar mă amuză, așa că am zis să vi le împărtășesc și vouă.

Una ar fi că, dacă modific ce am scris și se întâmplă să tastez din nou un cuvânt care există deja, de fiecare dată trebuie să îl șterg pe cel proaspăt adăugat, dintr-un fel de loialitate și respect față de cel care a fost primul acolo. Doar nu o să-l șterg pe cel care are deja o anumită vechime, fie ea și numai de trei secunde, în favoarea unui nou venit tupeist, gata să-i ia locul.

De exemplu, dacă scriu:

La un moment dat, stăteau cu toții de vorbă în librărie.

și mă răzgândesc și hotărăsc să scriu „la taclale” în loc de „de vorbă”, dar din goana degetelor tastez și un „în”, deși exista deja unul, atunci intervine conflictul de mai sus, pe care îl rezolv după cum v-am spus, imaginându-mi totuși dialogul dintre cele două prepoziții.

„Ce înseamnă munca în izolare! Uite așa o iei razna!” ați putea exclama în cor și tind să vă dau dreptate. Dar vă mai zic o ciudățenie.

Pe vremea când traduceam contracte zi de zi (în ultima vreme mi se întâmplă mult mai rar), obișnuiam să le urmăresc nu numai atât cât era nevoie ca să le înțeleg și să folosesc terminologia potrivită sau să detectez vreo inadvertență (se mai întâmplau și din astea), ci și ca să văd cum se termină, ca pe o poveste. Dacă ați pufnit în râs, vă înțeleg, dar stați să vă explic. Majoritatea oamenilor care nu lucrează în domeniul juridic văd probabil contractele și documentația juridică, în general, drept cea mai plicticoasă chestie posibilă. Mai ales când intervine și scrisul ăla mic, unde-ți prinzi urechile, dacă nu ești atent. Clauzele sunt standard de cele mai multe ori, limbajul, plin de termeni de specialitate, pe care, dacă nu stăpânești jargonul, nu-i înțelegi, iar aura generală e una – s-o recunoaștem – amenințătoare, cu toate obligațiile, angajamentele și răspunderea stipulate. Și atunci, unde e povestea?

Păi, simplu: în mintea mea, părțile contractuale deveneau personaje, care uneori, dacă erau persoane juridice, nu fizice, își aduceau și familia, adică filialele, cu ele; preambulul contractului devenea un fel de expoziție, în care aflam elemente de fundal, de context; cu fiecare drept, obligație, angajament și răspundere, în fața ochilor mei se desfășura o poveste care implica și riscuri, și beneficii, și eșecuri, și succese. Punctul culminant sau elementul de surpriză era mereu altul: câte o noutate, câte o schimbare, cine știe? Uneori, deznodământul venea pe loc, alteori, se amâna cu câte un act adițional sau chiar mai multe. Unele erau scurte, de una sau două pagini, altele se înșirau pe zeci de pagini, ceea ce făcea ca și povestea, automat, să se întindă pe mai multe zile.

Nu știu dacă era doar un mecanism de apărare sau de adaptare pe care îl inventase mintea mea pentru a face față rutinei zilnice sau dacă e doar obișnuința mea de a citi și vedea povești peste tot. Cert este că pe mine contractele nu mă speriau, nu mă plictiseau, ci chiar mă interesau.

Încă una și mă duc, cum era vorba reclamei.

Recunosc public că am o plăcere aproape vinovată de a folosi în traduceri (cu precădere în cele literare) anumite cuvinte. Unul dintre ele este „buruieni”, din motive lesne de înțeles, dacă vă gândiți la numele meu. Mi se pare un fel de mesaj subliminal care să le amintească cititorilor de existența traducătoarei. Muhaha! 😀 Mai am și alte cuvinte preferate, cum ar fi „îndată”, „a chicoti”, „pândă”, dar nu vi le spun pe toate acum. În engleză, aveam într-o vreme o slăbiciune pentru cuvântul „procrastination”, doar pentru că îmi plăcea cum sună, nu și pentru că mi-ar sta în fire să fac așa ceva, Doamne fere’ (mai puțin când vine vorba despre mersul la sală și mișcare, în general).

Acuma, nu știu dacă ciudățeniile astea sunt suficiente ca să mă priviți cu alți ochi dacă ne întâlnim pe stradă sau, pur și simplu, țin de farmecul meseriei, văzut prin ochii mei. Ar fi interesant totuși să extindem discuția, să facem un sondaj, să vedem dacă și voi aveți particularități din astea legate de muncă (sau nu neapărat). Ce ziceți? Facem un club?

 

Share this post